OBÂRŞIE ŞI PERENITATE

Iulie 28, 2007 at 5:27 pm (OPERA SI AUTORUL)

Există locuri confortabile în cultura şi civilizaţia universală. în antichitate era mai avantajos să te naşti grec, să fii din stirpea lui Homer, Aristot şi Plato, decât să te naşti în Roma, ameţit de orgoliul de a cuceri, dar nutrind secret infirmitatea de a nu produce în chip original cultură.
În evul de mijloc era mai avantajos să fii bizantin sau roman, mai aproape de noi, după Renaştere, să fii italian, german, francez, spaniol, englez sau american, pentru ca la un nume simplu, din oricare onomastică naţională, să poţi adăuga cognomenul unor culturi sau civilizaţii faimoase, apte să se reprezinte singure. Eternitatea – deci prestigiul indiscutabil – era numai aceea a marilor culturi, consacrate prin creaţie sau rapt, prin expansiune şi strălucire apogeică sau, în cazuri mai rare, prin descoperire retrospectivă.

Cultura hitită, din podişul anatolian, e o descoperire recentă. Aici toată lumea scrie, ca mai târziu, cu mult mai târziu, în epoca tiparului şi a învăţământului generalizat. Cultura, în urmă cu 40 de secole, în acest perimetru, era un act comun şi un act irtdtvidual; descifrând tăbliţele de lut nears, incizate superficial, din „biblioteca“ arheologică de la Istanbul, capeţi imaginea unei societăţi prospere, care se lasă citită la toate dimensiunile şi la toate nivelurile. E o cultură fără mister, odată descifrat misterul Scrierii, şi o cultură fără descendenţi. Nimeni n-a imaginat o legendă etiologică în legătură cu ea, un mit transfigurator pentru O cultură vie de azi, aportul ei la ansamblul mare al culturii antice se deduce printr-un anevoios examen morfologic. Cultura hitită are, deci, un mesaj în sine, circulând autonom, ca o cuantă de lumină prin univers. Mai aproape de noi, o altă cultură, tot neolitică, descoperită acum aproape 100 de ani, cultura Cucuteni-Tripolie, n-are descendenţi. Nu ştim cine sunt cucutenienii, deşi ştim că ei reprezintă „una dintre cele mai strălucite culturi neolitice de pe teritoriul continentului european“; mai mult, produsele culturii lor –singurele care datează –, celebra olărie cu forme şi culori desăvârşite, nu sunt cu nimic inferioare produselor similare (ceramica pictată) din Mesopotamia şi restul Asiei Anterioare. Deci, un mare moment de gândire şi artă, dar pe care succesorii antici nu l-au integrat, la fel ca şi cei moderni, cultura cucuteniană fiind desfiinţată printr-o catastrofă. Tot o catastrofă, de un ordin puţin explicabil, a desfiinţat cultura Maya din spaţiul sud-american. Facem această trecere fiindcă cultura Maya, departe de a rămâne în perisabil, ca civilizaţiile anterioare, lucrează cu monumentalul. Ea lasă drept moştenire neantului nişte imense cochilii goale de piatră, adresate nimănui, nimeni, nici un moştenitor, nepropunându-şi să plombeze formele defuncte cu nişte conţinuturi vii sau să preia, în orice fel modificate, aceste forme. Ele rămân ca nişte mustrări adresate eternităţii, gesturi demiurgice suspendate aproape de apogeu, ca şi, în plan individual, Sagrada Familia, catedrala lui Gaudi, de la Barcelona. Ca asemenea acte să continue să rămână fertile, cineva trebuie să se revendice din ele. Şi cum s-ar revendica altfel decât printr-o imensă invenţie culturală, printr-o legendă etiologică cu rol viu şi fertil? O cultură fără descendenţi e o monadă, altfel spus, valoarea ei, în sine, nu operează contemporan decât numai printr-un act viu de revendicare.

În ceea ce priveşte revendicările de acest tip, românii au procedat multă vreme prin trimiteri exterioare. Şi-au spus romani, s-au revendicat deci de la Roma, iar actul lor de voinţă a fost atât de acerb şi radical, încât toţi migratorii l-au respectat, traducându-le numele prin acelaşi etnicon germano-slav care-i defineşte pe latinii vechi şi pe italieni, numindu-i wlachi, blachi, valahi, considerându-i, deci, ca pe unicii reprezentanţi ai defunctului Imperiu roman în această parte a lumii. Reînvierea lor culturală, în epoca luminilor, se face sub acelaşi semn al recuperării exterioare a obârşiilor. Spaniolii nu procedează altfel, după Reconquistă, respingând înrâurirea maură; sud-americanii, până în epoca emancipării, vor proceda la fel, refuzând fuziunea cu orice alt element şi afişând orgoliul hispanic. Nord-americanii vor avea multă vreme nostalgia obârşiei europene.

Dar, paralel, cu românii se va petrece şi un alt proces: ei vor descoperi, în afara Romei, o altă sursă exterioară, pe care o vor revendica orgolios: Bizanţul şi moştenirea lui spirituală. Nu vor face altfel balcanicii şi slavii răsăriteni, toţi slavii ortodocşi construindu-şi în acest mod o obârşie spirituală, întemeindu-şi strălucirea din varii epoci pe această moştenire. Românii pun însă o surdină acestui patos şi un accent despărţitor: ei se consideră descendenţii direcţi ai celei de a doua Rome şi purtători în filiaţie neîntreruptă ai moştenirii, printr-un Byzance apres Byzance care s-ar fi desfăşurat şi la ei, prin aportul lor nemijlocit. Cele două Rome intră în conflict în conştiinţa lor culturală (Cantemir exprimă desăvârşit această opoziţie, astfel încât elenistul Al. Elian notează, într-un studiu: „E interesant de remarcat că zelul antiroman pe linie religioasă al lui Cantemir este compensat de o fervoare prolatină pe linie naţională“), dar orgoliul rezolvă fericit opoziţia printr-o reprezentare bicefală: prima Romă indică apartenenţa la o etnie, cea de a doua Romă la o spiritualitate, iar spiritualitatea, conştiinţa autonomiei acesteia, au condus, odată cu epoca modernă, spre căutarea surselor interioare. Cine sunt românii în fond, ce alt mit cultural propun? Din păcate, aici, la noi, lipseşte dovada literară a momentului de fuziune cu băştinaşul al cărui profil se pierde într-un fantomatic aproape absolut. Epoca post-romană n-a dat în Dacia un cronicar precum, pentru sud-americani, Garcilaso de la Vega – „El Inca“, prin pana căruia să se recupereze fondul vechi, iar absenţa unui echivalent al acelor Comentarios reales: el origen de los Incaş a întârziat enorm procesul recuperării surselor interioare. Până la>>> continuarea aici >>>

Anunțuri

Legătură permanentă Lasă un comentariu

INEDITUL TEXTELOR VECHI

Iulie 28, 2007 at 5:20 pm (OPERA SI AUTORUL)

Ce surpriză să constaţi că textele noastre vechi de arhivă, mai ales cele fundamentale, întoarse pe toate feţele, valorificate până la ultimul semn, până la compoziţia chimică a hârtiei, nu sunt stoarse cu totul de sevă, încă mai pot a ne vorbi. E cazul unor izvoare externe ale istoriei românilor sau al unor documente interne din epocile galactice, care, prin scumpătatea informaţiei, par a deţine un secret capital. Dar ce secrete se mai pot extrage din Anonimus, spre exemplu, asupra căruia s-au aplecat câteva generaţii de istorici români şi maghiari, ultimii încercând să conteste chiar documentul care a suscitat atâta dispută! Şi totuşi, aventura descifrării sensurilor pasionează în acest document ca şi în altele, acelaşi act scris, uneori o frază sau o propoziţie, devin revelante prin însuşi examenul logic care se aplică asupra lor. Ceva nu fusese observat, ceva ce ţinea de evidenţă scăpase. Cartea profesorului Ştefan Bârsănescu, Pagini inedite din istoria culturii româneşti (Ed. Academiei, Bucureşti, 1971), este, în acest sens, o carte cu documente edite, dar şi o carte cu înţelesuri inedite, uneori izbitoare, apte să tulbure conştiinţa şi s-o pună în faţa unor realităţi istorice abia acum dezvăluite.

Partea I, „Din istoria culturii şi a instituţiilor instructiv-educa-tive româneşti din epoca străromână şi a feudalismului timpuriu (sec. X-1350)“, cuprinde interesante ipoteze, deducţii, atestări care luminează orizontul cunoaşterii, fie şi sub unghiul unui amănunt semnificativ. Se ştia oare că pe teritoriul ţării noastre, în Transilvania, la Cenad, în sec. X, funcţiona o şcoală cu limbă de predare greacă şi că aceasta ar fi prima şcoală atestată documentar la noi? Descoperirea e întemeiată pe deducţie, iar deducţia se sprijină documentar: In Legenda Sancti Cerhardi Episcopi din Scriptores rerum hungaricarum se vorbeşte despre întemeierea la Cenad (Morissena) a unei episcopii catolice, care a fost aşezată în clădirea unei mănăstiri cu călugări greci ce funcţiona acolo încă din sec. X.

Din aceeaşi Legendă Sancti Cerhardi istoricii au luat o informaţie preţioasă, foarte preţioasă chiar, privind voievodatul lui Ahtum. Din aceeaşi legendă, folcloriştii şi etnografii au extras o informaţie capitală pentru disciplina lor: o femeie cânta un cântec de jale, învârtind o râşniţă, iar aceasta pare a fi prima consemnare scrisă despre felul cum se cânta pe aceste melea­guri. N-au rămas mai prejos muzicologii. în acelaşi text se vorbeşte despre o şcoală care instruia tinerii în „ştiinţa gramaticii şi a muzicii“. Dar nu numai muzicologii, ci şi pedagogii, fiindcă la Cenad se învăţa, deci se poate vorbi despre prima consemnare istorică a unei prime forme de învăţătură. Va fi fost prima? Nu. Ştefan Bârsănescu ne propune o nouă lectură a textului, observând o frază peste care cercetătorii au trecut uşor. lat-o: „… S-a aşezat mănăstirea (catolică), a fost o serbare mare, cu ospăţ, în oraşul Cenad, unde erau monahii greci, care celebrau slujba după obiceiul lor… Pe aceşti călugări i-a transferat în mănăstirea Oxoulanos.“

Explicaţiile incidentale din textul vechi devin obiectul analizei. Nu episcopia catolică, ci referirea la mănăstirea călugărilor greci îl interesează pe descoperitorul informaţiei, care formulează legat de aceasta un şir de întrebări legitime: ce populaţie va fi slujit mănăstirea? Ce limbă de cult va fi folosit? Cărui rost larg cultural va fi răspuns? Mănăstirea „călugărilor greci“ funcţiona pe vremea lui Ahtum, „voievodul românilor“, ea servea deci o populaţie românească de rit ortodox, ce va fi avut ca limbă de cult limba greacă, limbă de cult premergătoare slavonei sau paralelă cu aceasta, în ţările româneşti. Răspunsurile sunt fără dubiu: la Cenad exista o mănăstire, la venirea ungurilor, care o găsesc în deplină funcţiune. Ea slujea unor nevoi de cult ale unei populaţii care nu ţinea spiritual de Roma, ci de Bizanţ. Aceştia sunt valahii şi slavii, iar centrul lor de cultură este expropriat de noii veniţi, care încheagă aici un nou centru de cultură, cu altă orientare, lată deci cum, pe căi deductive, istoria învăţământului şi a culturii e împinsă înapoi cu încă o etapă, pornindu-se de la o informaţie în sfârşit citită.

Un alt studiu, din acelaşi volum, aduce lumini inedite cu privire la limba de cultură a românilor în primele secole ale acestui mileniu. Nu slavona în primul rând, ci latina şi greaca. Examinând statistic culegerile vechi de documente, Ştefan Bârsănescu observă abundenţa textelor voievodale de cancelarie redactate în greacă şi latină, până în anui 1387, când, sub Mircea cel Bătrân, apare primul document în „traducere“ slavă. Urmează, în secolele următoare, o creştere a preponderenţei slavonei, fără ca uzul limbilor greacă şi latină să dispară în ţările româneşti. Nu e cât se poate de normal, se întreabă cercetătorul, să revizuim în acest caz nişte concluzii mai vechi? Noua concluzie se impune limpede: „faptul că noi, românii, ne-am folosit de trei limbi în epoca medievală poate fi interpretat ca un avantaj de a lua contact cu trei mari culturi: greacă, latină, slavă“. Şi mai departe: „Poate că tocmai influenţei acestui triplu contact îi datorăm noi o parte însemnată din evoluţia noastră politică şi culturală.“ O fertilă sugestie de filosofie a culturii şi o grea sarcină pentru formaţia profesională a istoricului român, asupra căreia au avertizat adesea marii noştri profesori. Faţă de oricare istoric din Occident, care îşi poate examina izvoarele istoriei naţionale doar în latină şi în limba maternă, istoricul român e obligat să adauge în arsenalul său nu numai greaca şi slavona, dar şi limbi moderne din arii diametral opuse, turca şi germana, poloneza şi italiana, ca să ne oprim aici. Prin exigenţe speciale, printr-un absolut al locului, istoricul român e obligat să fie erudit, ceea ce duce la încheierea că Hasdeu şi lorga, Xenopol şi Pârvan nu sunt o excepţie, ci o regulă, norma noastră de personalitate în ştiinţele istorice. Erudiţia duce nu numai la viziuni titaneşti, la o ambiţie de titanism în istorie, încă neistovită, dar şi la fineţea revelării amănuntului, iar în acest sens multe spirite de mare merit cultural se exercită >>> mai departe aici >>>

Legătură permanentă Lasă un comentariu

PE CÂND ORA LITERATURII ROMÂNE ? (1973)

Iulie 28, 2007 at 5:18 pm (OPERA SI AUTORUL)

DURATA MILENARĂ A CULTURII ROMÂNE

Dificultatea noastră, a celor ce examinăm fenomenul literar românesc din chiar cuprinsul lui, este de a ne plasa întru-un unghi de vedere exterior, care să ne dea şansa evaluărilor globale. De fapt suntem în criza aflării acestui punct de vedere exterior, punct de altitudine din care specificitatea literaturii române să se vadă, să se impună de la sine, între alte specificităţii. Eu însumi, la gazeta la care lucrez („Tribuna României“), am formulat această întrebare, în cadrul unei largi anchete inter­naţionale, adresată românologilorstrăini, petrei direcţii: limbă, istorie, civilizaţie (cultură). întrebarea mea era: cum se vede din afară limba, sau istoria, sau civilizaţia română… Cele mai interesante răspunsuri pe care le-am primit, până în prezent, privesc limba. Se pare că specificitatea limbii române e mai deplin conturată în ochii specialiştilor străini, astfel încât un mare filolog ca prof. Alf Lombard, din Suedia, să afirme că, în cadrul romanisticii limba română reprezintă „al patrulea picior al mesei; căci fără acest sprijin documentar lingvistica romanică ar sta pe un suport incert“. Când se va spune acelaşi lucru depsre literatura română, în cadrul literaturilor romanice, în cadrul literaturilor europene sau extraeuropene?…

Important este, mi se pare, la ora de faţă, ca literatura română să se vadă, aşa cum se vede azi limba. Acest proces de afirmare, hai să-i spunem de „ieşire la vedere“, poate urma o cale lentă, calea infuziunii, sau o cale rapidă, explozivă. Literatura rusă a pătruns în conştiinţa europeană prin explozie; la fel literaturile nordice. Literatura franceză, în schimb, a pătruns prin infuzie, nu se ştie când şi cum (se ştie foarte bine şi când şi cum!), dar la un anume moment toate saloanele Europei vorbeau franţuzeşte şi citeau romane franţuzeşti. O modă franceză, rusă, engleză, nordică? Nicicum. într-un anume moment istoric, o literatură – una dintre aceste literaturi ale continentului! – şi-a luat sarcina de a vorbi, de una singură, în numele omului de oriunde, formulându-i – pe răspunderea sa naţională- obsesiile şi dilemele. Apoi, odată impusă atenţiei, această literatură a fost examinată retrospectiv şi s-a descoperit specificitatea sa, care exista de fapt de mult, de când lumea. (Sub Mantaua lui Gogol au putut intra în Europa toţi ruşii; după Ibsen şi-au făcut loc toţi nordicii – până la cei mai mărunţi care asaltează anual culoarele Fundaţiei Nobel). Mai există şi o altă cale, indirectă, calea interesului arheologic sau folcloric. Kalevala, pusă în cânturi de dr. Elias Lonnrot, i-a impus atenţiei pe finlandezi: descoperirea Vedelor şi Upanishadelor, în acelaşi secol trecut, a acreditat fenomenul indian, iar pe această poartă largă a pătruns Tagore şi va intra oricine din zona Gangelui. Când se va întâmpla acelaşi lucru şi cu noi, românii?

Altfel spus, când o literatură devine vedetă internaţională?… Când apucă să spună ceva, ceea ce alte literaturi intârzie să spună, ezită să spună sau nu ştiu încă să spună. Tocmai de aceea, chestiunea sincronismului ar trebui formulată altfel. Sincronismul se produce de fapt continuu: sincronismul literaturii române nu mai trebuie dovedit (ceasul romantismului, spre exemplu, n-a sunat la noi prea târziu, ceasul avangardismului a sunat chiar mai devreme). în schimb, trebuia găsită şansa – paradoxală -de a ieşi din sincronism, de a lucra pe cont propriu, în afara soluţiilor generale, astfel încât sincronismul să se producă invers. Un antisincronism, dacă doriţi, cel prin care, printr-o întoarcere, coada sau mijlocul rândului devine cap. Problema este deci de a şti să provoci sau să produci ora unei anume literaturi, în cazul nostru ora literaturii române.

Din nou, sincronismul nu-i o condiţie suficientă, e condiţia insuficientă. Literatura indiană nu s-a dezvoltat deloc sincron cu literatura Europei, ea s-a impus totuşi ca fenomen. Tot o literatură asiatică, literatura japoneză, s-aimpus prin partea ei nesincronă (producţia secolelor vechi, XI-XVI), şi nu prin partea mimetică la literatura europeană sau americană a sec. XX. în clipa de faţă, adică în ultimele decenii, a sunat ora Americii Latine, cu formulele unui lirism extatic şi ale unui realism magic, pe care nici o altă literatură nu le cunoaşte. Problema este deci de a propune lumii nişte răspunsuri – nu orice răspunsuri – la nişte întrebări în curs de cristalizare (sau la nişte întrebări reluate) pe baza unei istorii particulare şi a unei experienţe spirituale inconfundabile. Fiecare cultură are o asemenea istorie particulară, cum şi o experienţă spirituală inconfundabilă care pot sluji ca termen de referinţă, ca simbol de uz general. Ideal vorbind, orice cultură poate deveni, are virtualitatea de a deveni solist în marele concert internaţional de valori. Chestiunea este ca această cultură să se interfereze, în chip oportun, în căutările generale, propunând experienţa sa în chiar clipa crizei, ca pe un răspuns posibil. O literatură – şi nu un singur scriitor! – poate introduce în precipitatul internaţional hârtia de turnesol a unei opere-cheie care să coloreze întreaga soluţie culturală, dând sens unei epoci, creând o epocă, sau punând premisele unei epoci. E clipa când sincronismul îşi schimbă sensul, când se produce invers. Coada sau mijlocul de rând devine cap. Trebuie să râvnim o asemenea clipă şi să lucrăm pentru ea. S-ar putea spera într-un eventual sincronism cu>>> continuarea aici >>>

Legătură permanentă Lasă un comentariu