INEDITUL TEXTELOR VECHI

iulie 28, 2007 at 5:20 pm (OPERA SI AUTORUL)

Ce surpriză să constaţi că textele noastre vechi de arhivă, mai ales cele fundamentale, întoarse pe toate feţele, valorificate până la ultimul semn, până la compoziţia chimică a hârtiei, nu sunt stoarse cu totul de sevă, încă mai pot a ne vorbi. E cazul unor izvoare externe ale istoriei românilor sau al unor documente interne din epocile galactice, care, prin scumpătatea informaţiei, par a deţine un secret capital. Dar ce secrete se mai pot extrage din Anonimus, spre exemplu, asupra căruia s-au aplecat câteva generaţii de istorici români şi maghiari, ultimii încercând să conteste chiar documentul care a suscitat atâta dispută! Şi totuşi, aventura descifrării sensurilor pasionează în acest document ca şi în altele, acelaşi act scris, uneori o frază sau o propoziţie, devin revelante prin însuşi examenul logic care se aplică asupra lor. Ceva nu fusese observat, ceva ce ţinea de evidenţă scăpase. Cartea profesorului Ştefan Bârsănescu, Pagini inedite din istoria culturii româneşti (Ed. Academiei, Bucureşti, 1971), este, în acest sens, o carte cu documente edite, dar şi o carte cu înţelesuri inedite, uneori izbitoare, apte să tulbure conştiinţa şi s-o pună în faţa unor realităţi istorice abia acum dezvăluite.

Partea I, „Din istoria culturii şi a instituţiilor instructiv-educa-tive româneşti din epoca străromână şi a feudalismului timpuriu (sec. X-1350)“, cuprinde interesante ipoteze, deducţii, atestări care luminează orizontul cunoaşterii, fie şi sub unghiul unui amănunt semnificativ. Se ştia oare că pe teritoriul ţării noastre, în Transilvania, la Cenad, în sec. X, funcţiona o şcoală cu limbă de predare greacă şi că aceasta ar fi prima şcoală atestată documentar la noi? Descoperirea e întemeiată pe deducţie, iar deducţia se sprijină documentar: In Legenda Sancti Cerhardi Episcopi din Scriptores rerum hungaricarum se vorbeşte despre întemeierea la Cenad (Morissena) a unei episcopii catolice, care a fost aşezată în clădirea unei mănăstiri cu călugări greci ce funcţiona acolo încă din sec. X.

Din aceeaşi Legendă Sancti Cerhardi istoricii au luat o informaţie preţioasă, foarte preţioasă chiar, privind voievodatul lui Ahtum. Din aceeaşi legendă, folcloriştii şi etnografii au extras o informaţie capitală pentru disciplina lor: o femeie cânta un cântec de jale, învârtind o râşniţă, iar aceasta pare a fi prima consemnare scrisă despre felul cum se cânta pe aceste melea­guri. N-au rămas mai prejos muzicologii. în acelaşi text se vorbeşte despre o şcoală care instruia tinerii în „ştiinţa gramaticii şi a muzicii“. Dar nu numai muzicologii, ci şi pedagogii, fiindcă la Cenad se învăţa, deci se poate vorbi despre prima consemnare istorică a unei prime forme de învăţătură. Va fi fost prima? Nu. Ştefan Bârsănescu ne propune o nouă lectură a textului, observând o frază peste care cercetătorii au trecut uşor. lat-o: „… S-a aşezat mănăstirea (catolică), a fost o serbare mare, cu ospăţ, în oraşul Cenad, unde erau monahii greci, care celebrau slujba după obiceiul lor… Pe aceşti călugări i-a transferat în mănăstirea Oxoulanos.“

Explicaţiile incidentale din textul vechi devin obiectul analizei. Nu episcopia catolică, ci referirea la mănăstirea călugărilor greci îl interesează pe descoperitorul informaţiei, care formulează legat de aceasta un şir de întrebări legitime: ce populaţie va fi slujit mănăstirea? Ce limbă de cult va fi folosit? Cărui rost larg cultural va fi răspuns? Mănăstirea „călugărilor greci“ funcţiona pe vremea lui Ahtum, „voievodul românilor“, ea servea deci o populaţie românească de rit ortodox, ce va fi avut ca limbă de cult limba greacă, limbă de cult premergătoare slavonei sau paralelă cu aceasta, în ţările româneşti. Răspunsurile sunt fără dubiu: la Cenad exista o mănăstire, la venirea ungurilor, care o găsesc în deplină funcţiune. Ea slujea unor nevoi de cult ale unei populaţii care nu ţinea spiritual de Roma, ci de Bizanţ. Aceştia sunt valahii şi slavii, iar centrul lor de cultură este expropriat de noii veniţi, care încheagă aici un nou centru de cultură, cu altă orientare, lată deci cum, pe căi deductive, istoria învăţământului şi a culturii e împinsă înapoi cu încă o etapă, pornindu-se de la o informaţie în sfârşit citită.

Un alt studiu, din acelaşi volum, aduce lumini inedite cu privire la limba de cultură a românilor în primele secole ale acestui mileniu. Nu slavona în primul rând, ci latina şi greaca. Examinând statistic culegerile vechi de documente, Ştefan Bârsănescu observă abundenţa textelor voievodale de cancelarie redactate în greacă şi latină, până în anui 1387, când, sub Mircea cel Bătrân, apare primul document în „traducere“ slavă. Urmează, în secolele următoare, o creştere a preponderenţei slavonei, fără ca uzul limbilor greacă şi latină să dispară în ţările româneşti. Nu e cât se poate de normal, se întreabă cercetătorul, să revizuim în acest caz nişte concluzii mai vechi? Noua concluzie se impune limpede: „faptul că noi, românii, ne-am folosit de trei limbi în epoca medievală poate fi interpretat ca un avantaj de a lua contact cu trei mari culturi: greacă, latină, slavă“. Şi mai departe: „Poate că tocmai influenţei acestui triplu contact îi datorăm noi o parte însemnată din evoluţia noastră politică şi culturală.“ O fertilă sugestie de filosofie a culturii şi o grea sarcină pentru formaţia profesională a istoricului român, asupra căreia au avertizat adesea marii noştri profesori. Faţă de oricare istoric din Occident, care îşi poate examina izvoarele istoriei naţionale doar în latină şi în limba maternă, istoricul român e obligat să adauge în arsenalul său nu numai greaca şi slavona, dar şi limbi moderne din arii diametral opuse, turca şi germana, poloneza şi italiana, ca să ne oprim aici. Prin exigenţe speciale, printr-un absolut al locului, istoricul român e obligat să fie erudit, ceea ce duce la încheierea că Hasdeu şi lorga, Xenopol şi Pârvan nu sunt o excepţie, ci o regulă, norma noastră de personalitate în ştiinţele istorice. Erudiţia duce nu numai la viziuni titaneşti, la o ambiţie de titanism în istorie, încă neistovită, dar şi la fineţea revelării amănuntului, iar în acest sens multe spirite de mare merit cultural se exercită >>> mai departe aici >>>

%d blogeri au apreciat asta: