PE CÂND ORA LITERATURII ROMÂNE ? (1973)

iulie 28, 2007 at 5:18 pm (OPERA SI AUTORUL)

DURATA MILENARĂ A CULTURII ROMÂNE

Dificultatea noastră, a celor ce examinăm fenomenul literar românesc din chiar cuprinsul lui, este de a ne plasa întru-un unghi de vedere exterior, care să ne dea şansa evaluărilor globale. De fapt suntem în criza aflării acestui punct de vedere exterior, punct de altitudine din care specificitatea literaturii române să se vadă, să se impună de la sine, între alte specificităţii. Eu însumi, la gazeta la care lucrez („Tribuna României“), am formulat această întrebare, în cadrul unei largi anchete inter­naţionale, adresată românologilorstrăini, petrei direcţii: limbă, istorie, civilizaţie (cultură). întrebarea mea era: cum se vede din afară limba, sau istoria, sau civilizaţia română… Cele mai interesante răspunsuri pe care le-am primit, până în prezent, privesc limba. Se pare că specificitatea limbii române e mai deplin conturată în ochii specialiştilor străini, astfel încât un mare filolog ca prof. Alf Lombard, din Suedia, să afirme că, în cadrul romanisticii limba română reprezintă „al patrulea picior al mesei; căci fără acest sprijin documentar lingvistica romanică ar sta pe un suport incert“. Când se va spune acelaşi lucru depsre literatura română, în cadrul literaturilor romanice, în cadrul literaturilor europene sau extraeuropene?…

Important este, mi se pare, la ora de faţă, ca literatura română să se vadă, aşa cum se vede azi limba. Acest proces de afirmare, hai să-i spunem de „ieşire la vedere“, poate urma o cale lentă, calea infuziunii, sau o cale rapidă, explozivă. Literatura rusă a pătruns în conştiinţa europeană prin explozie; la fel literaturile nordice. Literatura franceză, în schimb, a pătruns prin infuzie, nu se ştie când şi cum (se ştie foarte bine şi când şi cum!), dar la un anume moment toate saloanele Europei vorbeau franţuzeşte şi citeau romane franţuzeşti. O modă franceză, rusă, engleză, nordică? Nicicum. într-un anume moment istoric, o literatură – una dintre aceste literaturi ale continentului! – şi-a luat sarcina de a vorbi, de una singură, în numele omului de oriunde, formulându-i – pe răspunderea sa naţională- obsesiile şi dilemele. Apoi, odată impusă atenţiei, această literatură a fost examinată retrospectiv şi s-a descoperit specificitatea sa, care exista de fapt de mult, de când lumea. (Sub Mantaua lui Gogol au putut intra în Europa toţi ruşii; după Ibsen şi-au făcut loc toţi nordicii – până la cei mai mărunţi care asaltează anual culoarele Fundaţiei Nobel). Mai există şi o altă cale, indirectă, calea interesului arheologic sau folcloric. Kalevala, pusă în cânturi de dr. Elias Lonnrot, i-a impus atenţiei pe finlandezi: descoperirea Vedelor şi Upanishadelor, în acelaşi secol trecut, a acreditat fenomenul indian, iar pe această poartă largă a pătruns Tagore şi va intra oricine din zona Gangelui. Când se va întâmpla acelaşi lucru şi cu noi, românii?

Altfel spus, când o literatură devine vedetă internaţională?… Când apucă să spună ceva, ceea ce alte literaturi intârzie să spună, ezită să spună sau nu ştiu încă să spună. Tocmai de aceea, chestiunea sincronismului ar trebui formulată altfel. Sincronismul se produce de fapt continuu: sincronismul literaturii române nu mai trebuie dovedit (ceasul romantismului, spre exemplu, n-a sunat la noi prea târziu, ceasul avangardismului a sunat chiar mai devreme). în schimb, trebuia găsită şansa – paradoxală -de a ieşi din sincronism, de a lucra pe cont propriu, în afara soluţiilor generale, astfel încât sincronismul să se producă invers. Un antisincronism, dacă doriţi, cel prin care, printr-o întoarcere, coada sau mijlocul rândului devine cap. Problema este deci de a şti să provoci sau să produci ora unei anume literaturi, în cazul nostru ora literaturii române.

Din nou, sincronismul nu-i o condiţie suficientă, e condiţia insuficientă. Literatura indiană nu s-a dezvoltat deloc sincron cu literatura Europei, ea s-a impus totuşi ca fenomen. Tot o literatură asiatică, literatura japoneză, s-aimpus prin partea ei nesincronă (producţia secolelor vechi, XI-XVI), şi nu prin partea mimetică la literatura europeană sau americană a sec. XX. în clipa de faţă, adică în ultimele decenii, a sunat ora Americii Latine, cu formulele unui lirism extatic şi ale unui realism magic, pe care nici o altă literatură nu le cunoaşte. Problema este deci de a propune lumii nişte răspunsuri – nu orice răspunsuri – la nişte întrebări în curs de cristalizare (sau la nişte întrebări reluate) pe baza unei istorii particulare şi a unei experienţe spirituale inconfundabile. Fiecare cultură are o asemenea istorie particulară, cum şi o experienţă spirituală inconfundabilă care pot sluji ca termen de referinţă, ca simbol de uz general. Ideal vorbind, orice cultură poate deveni, are virtualitatea de a deveni solist în marele concert internaţional de valori. Chestiunea este ca această cultură să se interfereze, în chip oportun, în căutările generale, propunând experienţa sa în chiar clipa crizei, ca pe un răspuns posibil. O literatură – şi nu un singur scriitor! – poate introduce în precipitatul internaţional hârtia de turnesol a unei opere-cheie care să coloreze întreaga soluţie culturală, dând sens unei epoci, creând o epocă, sau punând premisele unei epoci. E clipa când sincronismul îşi schimbă sensul, când se produce invers. Coada sau mijlocul de rând devine cap. Trebuie să râvnim o asemenea clipă şi să lucrăm pentru ea. S-ar putea spera într-un eventual sincronism cu>>> continuarea aici >>>

%d blogeri au apreciat asta: