Ineditul textelor vechi

 

Ce surpriză să constaţi că textele noastre vechi de arhivă, mai ales cele fundamentale, întoarse pe toate feţele, valorificate până la ultimul semn, până la compoziţia chimică a hârtiei, nu sunt stoarse cu totul de sevă, încă mai pot a ne vorbi. E cazul unor izvoare externe ale istoriei românilor sau al unor documente interne din epocile galactice, care, prin scumpătatea informaţiei, par a deţine un secret capital. Dar ce secrete se mai pot extrage din Anonimus, spre exemplu, asupra căruia s-au aplecat câteva generaţii de istorici români şi maghiari, ultimii încercând să conteste chiar documentul care a suscitat atâta dispută! Şi totuşi, aventura descifrării sensurilor pasionează în acest document ca şi în altele, acelaşi act scris, uneori o frază sau o propoziţie, devin revelante prin însuşi examenul logic care se aplică asupra lor. Ceva nu fusese observat, ceva ce ţinea de evidenţă scăpase. Cartea profesorului Ştefan Bârsănescu, Pagini inedite din istoria culturii româneşti (Ed. Academiei, Bucureşti, 1971), este, în acest sens, o carte cu documente edite, dar şi o carte cu înţelesuri inedite, uneori izbitoare, apte să tulbure conştiinţa şi s-o pună în faţa unor realităţi istorice abia acum dezvăluite.

Partea I, „Din istoria culturii şi a instituţiilor instructiv-educa-tive româneşti din epoca străromână şi a feudalismului timpuriu (sec. X-1350)“, cuprinde interesante ipoteze, deducţii, atestări care luminează orizontul cunoaşterii, fie şi sub unghiul unui amănunt semnificativ. Se ştia oare că pe teritoriul ţării noastre, în Transilvania, la Cenad, în sec. X, funcţiona o şcoală cu limbă de predare greacă şi că aceasta ar fi prima şcoală atestată documentar la noi? Descoperirea e întemeiată pe deducţie, iar deducţia se sprijină documentar: In Legenda Sancti Cerhardi Episcopi din Scriptores rerum hungaricarum se vorbeşte despre întemeierea la Cenad (Morissena) a unei episcopii catolice, care a fost aşezată în clădirea unei mănăstiri cu călugări greci ce funcţiona acolo încă din sec. X.

Din aceeaşi Legendă Sancti Cerhardi istoricii au luat o informaţie preţioasă, foarte preţioasă chiar, privind voievodatul lui Ahtum. Din aceeaşi legendă, folcloriştii şi etnografii au extras o informaţie capitală pentru disciplina lor: o femeie cânta un cântec de jale, învârtind o râşniţă, iar aceasta pare a fi prima consemnare scrisă despre felul cum se cânta pe aceste melea­guri. N-au rămas mai prejos muzicologii. în acelaşi text se vorbeşte despre o şcoală care instruia tinerii în „ştiinţa gramaticii şi a muzicii“. Dar nu numai muzicologii, ci şi pedagogii, fiindcă la Cenad se învăţa, deci se poate vorbi despre prima consemnare istorică a unei prime forme de învăţătură. Va fi fost prima? Nu. Ştefan Bârsănescu ne propune o nouă lectură a textului, observând o frază peste care cercetătorii au trecut uşor. lat-o: „… S-a aşezat mănăstirea (catolică), a fost o serbare mare, cu ospăţ, în oraşul Cenad, unde erau monahii greci, care celebrau slujba după obiceiul lor… Pe aceşti călugări i-a transferat în mănăstirea Oxoulanos.“

Explicaţiile incidentale din textul vechi devin obiectul analizei. Nu episcopia catolică, ci referirea la mănăstirea călugărilor greci îl interesează pe descoperitorul informaţiei, care formulează legat de aceasta un şir de întrebări legitime: ce populaţie va fi slujit mănăstirea? Ce limbă de cult va fi folosit? Cărui rost larg cultural va fi răspuns? Mănăstirea „călugărilor greci“ funcţiona pe vremea lui Ahtum, „voievodul românilor“, ea servea deci o populaţie românească de rit ortodox, ce va fi avut ca limbă de cult limba greacă, limbă de cult premergătoare slavonei sau paralelă cu aceasta, în ţările româneşti. Răspunsurile sunt fără dubiu: la Cenad exista o mănăstire, la venirea ungurilor, care o găsesc în deplină funcţiune. Ea slujea unor nevoi de cult ale unei populaţii care nu ţinea spiritual de Roma, ci de Bizanţ. Aceştia sunt valahii şi slavii, iar centrul lor de cultură este expropriat de noii veniţi, care încheagă aici un nou centru de cultură, cu altă orientare, lată deci cum, pe căi deductive, istoria învăţământului şi a culturii e împinsă înapoi cu încă o etapă, pornindu-se de la o informaţie în sfârşit citită.

 

 

Un alt studiu, din acelaşi volum, aduce lumini inedite cu privire la limba de cultură a românilor în primele secole ale acestui mileniu. Nu slavona în primul rând, ci latina şi greaca. Examinând statistic culegerile vechi de documente, Ştefan Bârsănescu observă abundenţa textelor voievodale de cancelarie redactate în greacă şi latină, până în anui 1387, când, sub Mircea cel Bătrân, apare primul document în „traducere“ slavă. Urmează, în secolele următoare, o creştere a preponderenţei slavonei, fără ca uzul limbilor greacă şi latină să dispară în ţările româneşti. Nu e cât se poate de normal, se întreabă cercetătorul, să revizuim în acest caz nişte concluzii mai vechi? Noua concluzie se impune limpede: „faptul că noi, românii, ne-am folosit de trei limbi în epoca medievală poate fi interpretat ca un avantaj de a lua contact cu trei mari culturi: greacă, latină, slavă“. Şi mai departe: „Poate că tocmai influenţei acestui triplu contact îi datorăm noi o parte însemnată din evoluţia noastră politică şi culturală.“ O fertilă sugestie de filosofie a culturii şi o grea sarcină pentru formaţia profesională a istoricului român, asupra căreia au avertizat adesea marii noştri profesori. Faţă de oricare istoric din Occident, care îşi poate examina izvoarele istoriei naţionale doar în latină şi în limba maternă, istoricul român e obligat să adauge în arsenalul său nu numai greaca şi slavona, dar şi limbi moderne din arii diametral opuse, turca şi germana, poloneza şi italiana, ca să ne oprim aici. Prin exigenţe speciale, printr-un absolut al locului, istoricul român e obligat să fie erudit, ceea ce duce la încheierea că Hasdeu şi lorga, Xenopol şi Pârvan nu sunt o excepţie, ci o regulă, norma noastră de personalitate în ştiinţele istorice. Erudiţia duce nu numai la viziuni titaneşti, la o ambiţie de titanism în istorie, încă neistovită, dar şi la fineţea revelării amănuntului, iar în acest sens multe spirite de mare merit cultural se exercită rodnic. Câştigurile unei asemenea trude nu sunt nicicum neglijabile. Observările fine, punerea în lumină a unor detalii adesea criptice conduc până la urmă la nişte schimbări de optică privind capitole întregi din istoria culturii noastre vechi sau, mai circumscris, din istoria unor anume vechi instituţii de cultură. Ştefan Bârsănescu identifică astfel – o noutate pe planul istoriei învăţământului la noi – existenţa „şcolii de citeţi“, ca primă instituţie şcolară, împlinind nu numai un rost de cult, ci şi un rost cultural mai larg. La fel, „învăţământul oral prin predică“, pus în lumină prin analiza unui document de la 1234, învăţământ care, prin larga lui practică, va fi avut menirea să vehiculeze numeroase idei teologico-morale, ca pretutindeni în lumea de atunci, să fixeze deprinderi, să mlădieze ideologic limba (fiindcă e limpede că predicele, cateheza adică, se vor fi făcut în limba română!), să dezvolte conştiinţa adultului (fiindcă învăţământul acesta era destinat cu precădere adulţilor!).

De la această cinegetică pasionantă a amănuntelor, eruditul cucereşte altitudine, spre probleme cu o rezonanţă mai amplă. Un text din Flavio Biondo, 1453, editat la noi în 1923, în Ephemeris Daco-Romania, ne pune faţă în faţă cu un moment mişcător al conştiinţei latinităţii la români, care precede cu peste două secole momentul Grigore Ureche. Textul, cunoscut de istorici, merită totuşi reprodus încă o dată, pentru sensul şi frumuseţea lui: „… Et qui e regione Danubii item adiacenţi Ripenses Daci (Dassi în ms.) sive Valachi, originem, quam se decus prae se ferunt praedicantque Roumanam, loquela ostendant, quos catolica christianos Romanam, quotannis et Apostolorum limina invistentes, aliquando gavisi sumus ita loquentes audiri, ut, quae communique gentis suae mare dicunt rusticom male gramaticam redoleant latinitatem“ („… Şi acei Daci Ripensis sau Valahi din regiunea Dunării îşi proclamă ca o onoare şi îşi afişează originea lor romană, pe care într-adins o fac să se vadă din vorbirea lor, pe aceşti creştini, care după obiceiul catolic vin în fiecare an să viziteze Roma şi bisericile apostolilor, odinioară ne-am bucurat mult că i-am auzit vorbind în aşa chip, încât cele ce ei le rosteau după obiceiul neamului lor aveau o mireasmă de limbă latină ţărănească şi puţină gramatică“). Textul provine dintr-o scrisoare diplomatică a lui Flavio Biondo, adresată la 1453 regelui Siciliei, Alfons de Aragon. Flavio Biondo evocă o mai veche întâlnire cu aceşti valahi, care a avut loc „odinioară“ (aliquando), ceea ce sugerează ca probabilă fie vremea Conciliului de la Constanţa (1415-1418), fie a Conciliului din Florenţa (1439), la care ţările româneşti au trimis delegaţi. Totuşi, nu despre delegaţii valahi este vorba, ci despre nişte pelerini îndătinaţi pe drumurile Romei, care vin aici „după obiceiul catolic“. Valahi catolicizaţi? Posibil, dar valahi cu conştiinţă latină. Relaţia, ca şi colocviul lor cu Flavio Biondo, ne fac să-i presupunem nobili, instruiţi, ştiutori ai latinei. Argumentul originei e probat prin alinierea glosarelor, ca şi la viitorii cronicari. Interesantă e şi remarca lui Flavio Biondo, care percepe exact sonoritatea limbii româneşti, „mireasma de limbă ţărănească şi puţin gramaticală“. Prin „puţin gramaticală“ va trebui să înţelegem „puţin şcolită“, fără abilităţi de retorică, frustă; altfel spus, o latină provincială.

Uneori, analiza urmăreşte să reveleze nu fapte istorice noi, ci idei noi într-un context istoric ştiut. Astfel, examinarea învăţăturilor lui Neagoe aduce argumente noi pentru considerarea operei dintr-un unghi de vedere renascentist, fără a se forţa termenii, într-o evaluare a înseşi substanţei de gândire a acestei cărţi unice. însuşi titlul comunicării ne-o spune: „O teorie semnificativă despre primatul raţiunii la români: notaţie pe marginea învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie“. Notaţia porneşte de la un text esenţial: „Mintea este steagul trupului şi, cât stă (sus) steagul la război, este războiul acela nebiruit şi nepierdut…“ Mintea este echivalentă cu grecescul noces (mes – raţiune), care îşi are sediul în cap, faţă de curaj cu sediul în piept, faţă de pofte, apetituri, cu sediul în pântece. Confruntările cu texte ideologice similare despre rostul raţiunii plasează formularea lui Neagoe în contextul Renaşterii. Concluziile autorului mi se par demne de a fi însuşite: „… în ideile lui Neagoe Basarab nu vedem o reproducere a ideilor Renaşterii apusene, ci, până la noi probe, un sistem de gândire similar, la care domnul român ajunsese pe baza experienţei şi culturii lui personale.“

Metoda folosită de Ştefan Bârsănescu e valabilă până la un anume punct, am spune că e rodnică în perimetrul deducţiunilor, care nu părăsesc schema exerciţiului logic. Un exemplu: pe o piatră tombală din Suceava se află scris următorul text: Anno Domini 1521, obiithonestus dominus Baptista Ital, de Vesentino, magister in diversis artibus Requiescat in pace“. Pe cercetător îl preocupă identificarea profesiei acestui străin decedat la Suceava, fiindcă, dacă este un magister, profesor de universitate sau şcoală medie, se poate presupune că în oraşul de scaun fiinţa la acea dată o asemenea instituţie de învăţătură. Cercetătorul trebuie să eludeze chestiunea hac dignitate ornatus, iar pentru aceasta întreprinde un examen al demnităţilor didactice în instituţiile europene de învăţământ ale epocii. Se descoperă destul de multe: magister liberorum (preceptorul copiilor), magister artium (profesor de arte sau ştiinţe), magister artium liberalium (profesor al celor şapte arte liberale), magister virtutis (profesor de etică), magister in cunctis liberalius artibus (profesor de toate ştiinţele), magister facultatis (de universitate), magister generalis (şef, comandant). La episcopii catolici din ţările române apare şi formula profesor et magister in theologia, în schimb nicăieri nu e atestată demnitatea de magister in diversis artibus. Odată încheiat rondul medieval, cercetătorul pătrunde în orizontul antic, părăsind instituţiile de învăţământ şi urmărind cuvântul ca atare. Aventura filologică e răsplătită, în sfârşit. La Tit-Liviu, la Columella, la Quintilian, magister nu e profesor, ci meşter, muncitor calificat, şef de breaslă, cu declinări multiple: magister pecoris (păstor), magister asciae (lemnar), magister lapidum (zidar) etc. Cercetarea e oţioasă, iar rezultatul e disproporţionat faţă cu investiţia de efort. în concluzie se consemnează: „…conchidem că prea cinstitul domn Baptista Ital (ianul) din Vesentino, care s-a înmormântat la Suceava în 1512, era un maistru, un om priceput în mai multe meserii, iar nu un magister, un profesor“. Ipoteza avansată la început se infirmă; informaţia obţinută nu slujeşte istoria învăţământului, ci o eventuală istorie a meseriilor în vechea Moldovă.

Dar o asemenea istorie a meseriilor – şi chiar mai multe – există la noi, iar calificativul magister = meşter e atestat în numeroase documente transilvane. Drumul spre concluzie ar fi fost scurtat dacă cercetătorul părăsea cărarea laterală, adoptând de la început o viziune integratoare. Cu atât mai preţios ar fi devenit rezultatul, integrat unei viziuni complexe asupra ansamblului cultural al epocii explorate. Cantonarea între pereţii unei discipline, adesea o subdisciplină, riscă deseori să întârzie, dacă nu chiar să prejudicieze un rezultat notabil. Vom spune că acestea sunt avatarurile logicii deductive şi preţul pe care îl plătim, neabandonând-o la timp. în acest ev istoria nu se mai poate dispensa de sociologie, etnologie, istoria culturii, folclo­ristica nu mai poate păşi înainte fără disciplinele de larg orizont care să-i facă gestul eficient. Se conturează deci necesitatea apariţiei unui magister in diversis artibus, de fapt nu un magister, ci un profesor, pe care erudiţia multidisciplinară să-l ridice la demnitatea de magistergeneralis pe un amplu front al cunoaşterii. Luptând cu arme clasice, profesorul Bârsănescu, printr-un impresionant efort, reuşeşte să revizuiască unele rezultate clasice, să precizeze nişte sensuri, să spulbere nişte prejudecăţi care învăluiau pagini cunoscute sau mai puţin cunoscute din trecutul nostru.

Nu putem urmări, filă cu filă, scara suitoare a noutăţilor din această carte bogată, datorată unui cărturar distins, mai presus de toate unui profesor de patriotism. N-o facem, pentru a stimula interesul parcurgerii, din care vor decurge multiple foloase: în primul rând, o resuscitare a interesului pentru textele vechi, pentru comorile ascunse în ele, pentru capacitatea acestor texte de a ne revela semnificaţii noi. în al doilea rând, poate în primul rând, o stimulare a interesului pentru iniţierea unor asemenea întreprinderi ca aceea ctitorită de Ştefan Bârsănescu.

 


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: