Pe când ora literaturii române ? (1973)

DURATA MILENARĂ A CULTURII ROMÂNE

 

Dificultatea noastră, a celor ce examinăm fenomenul literar românesc din chiar cuprinsul lui, este de a ne plasa întru-un unghi de vedere exterior, care să ne dea şansa evaluărilor globale. De fapt suntem în criza aflării acestui punct de vedere exterior, punct de altitudine din care specificitatea literaturii române să se vadă, să se impună de la sine, între alte specificităţii. Eu însumi, la gazeta la care lucrez („Tribuna României“), am formulat această întrebare, în cadrul unei largi anchete inter­naţionale, adresată românologilorstrăini, petrei direcţii: limbă, istorie, civilizaţie (cultură). întrebarea mea era: cum se vede din afară limba, sau istoria, sau civilizaţia română… Cele mai interesante răspunsuri pe care le-am primit, până în prezent, privesc limba. Se pare că specificitatea limbii române e mai deplin conturată în ochii specialiştilor străini, astfel încât un mare filolog ca prof. Alf Lombard, din Suedia, să afirme că, în cadrul romanisticii limba română reprezintă „al patrulea picior al mesei; căci fără acest sprijin documentar lingvistica romanică ar sta pe un suport incert“. Când se va spune acelaşi lucru depsre literatura română, în cadrul literaturilor romanice, în cadrul literaturilor europene sau extraeuropene?…

Important este, mi se pare, la ora de faţă, ca literatura română să se vadă, aşa cum se vede azi limba. Acest proces de afirmare, hai să-i spunem de „ieşire la vedere“, poate urma o cale lentă, calea infuziunii, sau o cale rapidă, explozivă. Literatura rusă a pătruns în conştiinţa europeană prin explozie; la fel literaturile nordice. Literatura franceză, în schimb, a pătruns prin infuzie, nu se ştie când şi cum (se ştie foarte bine şi când şi cum!), dar la un anume moment toate saloanele Europei vorbeau franţuzeşte şi citeau romane franţuzeşti. O modă franceză, rusă, engleză, nordică? Nicicum. într-un anume moment istoric, o literatură – una dintre aceste literaturi ale continentului! – şi-a luat sarcina de a vorbi, de una singură, în numele omului de oriunde, formulându-i – pe răspunderea sa naţională- obsesiile şi dilemele. Apoi, odată impusă atenţiei, această literatură a fost examinată retrospectiv şi s-a descoperit specificitatea sa, care exista de fapt de mult, de când lumea. (Sub Mantaua lui Gogol au putut intra în Europa toţi ruşii; după Ibsen şi-au făcut loc toţi nordicii – până la cei mai mărunţi care asaltează anual culoarele Fundaţiei Nobel). Mai există şi o altă cale, indirectă, calea interesului arheologic sau folcloric. Kalevala, pusă în cânturi de dr. Elias Lonnrot, i-a impus atenţiei pe finlandezi: descoperirea Vedelor şi Upanishadelor, în acelaşi secol trecut, a acreditat fenomenul indian, iar pe această poartă largă a pătruns Tagore şi va intra oricine din zona Gangelui. Când se va întâmpla acelaşi lucru şi cu noi, românii?

Altfel spus, când o literatură devine vedetă internaţională?… Când apucă să spună ceva, ceea ce alte literaturi intârzie să spună, ezită să spună sau nu ştiu încă să spună. Tocmai de aceea, chestiunea sincronismului ar trebui formulată altfel. Sincronismul se produce de fapt continuu: sincronismul literaturii române nu mai trebuie dovedit (ceasul romantismului, spre exemplu, n-a sunat la noi prea târziu, ceasul avangardismului a sunat chiar mai devreme). în schimb, trebuia găsită şansa – paradoxală –de a ieşi din sincronism, de a lucra pe cont propriu, în afara soluţiilor generale, astfel încât sincronismul să se producă invers. Un antisincronism, dacă doriţi, cel prin care, printr-o întoarcere, coada sau mijlocul rândului devine cap. Problema este deci de a şti să provoci sau să produci ora unei anume literaturi, în cazul nostru ora literaturii române.

Din nou, sincronismul nu-i o condiţie suficientă, e condiţia insuficientă. Literatura indiană nu s-a dezvoltat deloc sincron cu literatura Europei, ea s-a impus totuşi ca fenomen. Tot o literatură asiatică, literatura japoneză, s-aimpus prin partea ei nesincronă (producţia secolelor vechi, XI-XVI), şi nu prin partea mimetică la literatura europeană sau americană a sec. XX. în clipa de faţă, adică în ultimele decenii, a sunat ora Americii Latine, cu formulele unui lirism extatic şi ale unui realism magic, pe care nici o altă literatură nu le cunoaşte. Problema este deci de a propune lumii nişte răspunsuri – nu orice răspunsuri – la nişte întrebări în curs de cristalizare (sau la nişte întrebări reluate) pe baza unei istorii particulare şi a unei experienţe spirituale inconfundabile. Fiecare cultură are o asemenea istorie particulară, cum şi o experienţă spirituală inconfundabilă care pot sluji ca termen de referinţă, ca simbol de uz general. Ideal vorbind, orice cultură poate deveni, are virtualitatea de a deveni solist în marele concert internaţional de valori. Chestiunea este ca această cultură să se interfereze, în chip oportun, în căutările generale, propunând experienţa sa în chiar clipa crizei, ca pe un răspuns posibil. O literatură – şi nu un singur scriitor! – poate introduce în precipitatul internaţional hârtia de turnesol a unei opere-cheie care să coloreze întreaga soluţie culturală, dând sens unei epoci, creând o epocă, sau punând premisele unei epoci. E clipa când sincronismul îşi schimbă sensul, când se produce invers. Coada sau mijlocul de rând devine cap. Trebuie să râvnim o asemenea clipă şi să lucrăm pentru ea.

S-ar putea spera într-un eventual sincronism cu literatura română? în câteva momente ale istoriei literare europene, fenomenul era cât pe-aici să se producă. Dacă avangardismul s-a născut prin poligeneză – şi s-a născut prin poligeneză! -e bine de subliniat, de oricâte ori e cazul, că unul dintre primele sale centre de naştere a fost România. Curentul însuşi avea veleităţi internaţionale, iar facultatea lui de a resorbi şi decolora şcolile teritoriale a fost cunoscută. Dacă numeric ar fi fost mai importanţi, dacă mijloacele de infuziune culturală ar fi avut pondere, suprarealiştii noştri ar fi putut impune curentul sub numele locului. Şi s-ar fi deschis, poate, o poartă pentru literatura română… Tot între cele două războaie se iniţiase la noi un existenţialism avânt la lettre. Cariera lui s-a stins repede, reprimată de evenimente, reprezentanţii lui – printre care Mircea Eliade – au urmat alte drumuri literare, dar intuiţiile româneşti pe acest plan se constituie într-o expresie a pionieratului român, în sfârşit, trecând la o altă linie, unele pagini ale lui Sadoveanu (foarte multe!) anticipează criza relaţiei Om-Natură, din acest ultim pătrar al secolului XX. Sadoveanu, pe plan european, îngână cântecul de lebădă al naturii adamice şi formulează primul avertisment asupra alienării omului într-un cadru artificial. Cândva, la noi, sentimentul era taxat drept o spaimă a omului arhaic faţă de civilizaţia mecanică, azi suntem în măsură să reconsiderăm nu numai sentimentul prim, dar chiar şi Natura.

S-ar părea deci că noi, românii, ne putem plasa cu uşurinţă într-o problematică generală. Marile dileme ale umanităţii nu ne-au ocolit, am încercat din epocă în epocă să propunem, la toate acestea, răspunsurile noastre proprii. Acum, în dezbatere universală se află problema libertăţii omului sufocat de propria sa creaţie, a omului înstrăinat în propria sa lume, care nu mai e a sa. Abundenţa lucrurilor îl pauperizează, îl expropriază până şi de limbaj…Noi vedem chestiunea altfel, o considerăm poate mai pragmatic, oricum nu confundăm imaginea lumii acreditată de o anume lume, cu lumea însăşi. E, în aceasta, nu un scepticism ci o rezervă critică faţă de lumea însăşi, iar aceasta fiindcă o cunoaştem.

Pornind de la chestiunea libertăţii, noi o concepem nu numai ca libertate a insului, ci ca libertate a societăţilor -naţiuni, popoare. Discriminarea, inechităţile încep de aici.

Insul nu se salvează „pe cont propriu“ decât prin soluţie religioasă. Deci libertatea e o stare de relaţie – a insului cu sine, a omului cu societatea care îl cuprinde, a societăţii cu lumea care cuprinde o multitudine de societăţi. Starea de spaimă nu poate coexista cu starea de libertate, indiferent care ar fi sursa spaimei – foamea, teroarea, inechitatea, discriminarea rasială sau naţională, înstrăinarea de lumeetc. Iar dacă libertatea e o stare de relaţie, strategia sa nu poate fi văzută decât global: nu există ins liber, câtă vreme lângă el este un ins neliber, nu există naţiune liberă lângă naţiuni nelibere, lume liberă lângă lumi nelibere. Poluând Dunărea la Viena sau la Turnu Măgurele, făptuieşti un act internaţional. Detonând o bombă sau lansând o idee explozivă, între frontierele tale, făptuieşti un act internaţional. Relaţia de implicare, cel puţin în lumea de azi, guvernează toate procesele, inclusiv pe cele etice. Aceasta o ştim prea bine, de pe când aveam vecini doar stelele, de pe când gestul nostru avea implicaţii cosmice. Iar dacă implicarea decide, libertatea omului trebuie cucerită de asemenea prin implicare.

Poate că insist prea mult asupra acestei chestiuni, extraliterare, dar aici, în acest nervum rerum, se concentrează un sens, unul dintre sensurile mari ale prezenţei României în lume, în clipa de faţă. Nu prin literatură – deocamdată – ci prin politică externă dăm răspuns unei probleme care frământă lumea de azi, pacea, văzută de noi ca stare de egalitate şi echitate în raporturile mondiale.

Desigur, aspiraţia noastră spre o lume a egalităţii şi echităţii rezultă dintr-o experienţă istorică particulară. Dar răspunsul nostru tinde să fie universal însuşit, fiindcă pe el se joacă destinul celor mai mulţi.

De ce n-am reuşit şi în câmpul literaturii să impunem o idee-vedetă, o idee, un curent care să întoarcă interesul general către literatura română, aducând-o la vedere?

Dar să spunem că am ieşit la vedere, că a sunat nu ora scriitorilor (a unui sau mai multor scriitori), ci ora literaturii române.Cum arată această literatură văzută din afară? Ce anume o caracterizează pentru o asemenea recunoaştere?

Bineînţeles, în clipa de faţă, factorul catalizator al unui asemenea interes internaţional nu-l putem încă numi. Nu ştim la ora de faţă ce dilemă, ce obsesie (încă neformulate!) vor stârni atenţia. Ştim în schimb că prin această zală de aur se va trage tot lanţul. Cum arată lanţul?

Un cercetător american al literaturii române, prof. Michael Howard Impey, de la Universitatea din Kentucky, spunea recent, într-un interviu („Tribuna României“ nr. 20, 1 septembrie 1973), „că literatura franceză, în vestmântul său multinaţonal, oferă, fără îndoială, perspectiva cea mai clară şi mai constantă pentru literatura română“. Observaţia vine din partea unui comparatist avizat şi trebuie reţinută, dar vom observa, la rându-ne, că se aplică doar asupra unui fragment al literaturii române, e drept, deosebit de dens – sec.XIX-XX, totuşi un fragment. Secolele XVM-XVIII atestă o influenţă occidentală complexă (mijlocită sau nemijlocită), oricum nu franceză. Secolele precedente ţin de influenţa Răsăritului sau Sudului bizantino-slavon, sau sub influenţa Reformei din Europa centrală. Dar chiar aceste influenţe din ultimul fragment nu se aşează sub semnul unei singure culturi. Maiorescu – Eminescu – Creangă – Caragiale – Slavici – Hasdeu nu sunt epifenomene ale culturii franceze, ci fenomene de sinteză ca şi altcândva, în sec. XVII—XVIII, Stolnicul Costin bătrânul sau Cantemir. O cultură, orice cultură, rupe straturile influenţelor orizontale şi îşi decide, pe verticală, spectacolul constitutiv. Astfel, fenomenul fuziunii cu cultura populară, devenit vizibil în sec. XIX, are o vechime şi rezonanţă care dau specific acestei literaturi. Multe din aspectele particulare ale literaturii noastre nu se explică prin coincidenţe comparatiste (sau se explică fals), tocmai fiindcă au un substrat cu mult mai profund. Pe de altă parte, nici relaţia cu literaturile sud-estului european – caracterul popular al acestor literaturi – nu explică prea multe. Latura aristocratică a literaturii române -şi rolul ei de filtru – nu se poate regăsi la vecinii din sud. Fenomene precum Sadoveanu, V. Voiculescu, Ion Barbu, Matei Caragiale, G. Călinescu, Ion Pillat sar din aria populară a zonei şi presupun reluarea unui elenism sui generis, pe care nu-l aflăm în literaturile bulgară, sârbo-croată, albaneză sau chiar greacă modernă, dar nici în literaturile „culte“ cum sînt cea poloneză, cehă sau maghiară. Fenomenul românesc trebuie deci considerat special, în trăsăturile lui caracteristice, „Balcanismul“ literaturii române e o realitate – de invenţie!- tot atât de fecundă în rezultate ca şi realitatea“ sincronismului occidental“, ambele laturi conferind literaturii noastre caracterul fericit de sinteză. Foarte curios, dar, văzută din Occident, literatura română pare cea mai „orientală“ literatură a estului, aşa după cum, văzută din sud-est, aceeaşi literatură pare cea mai „occidentală“.

Sunt însă şi aspecte care ies din contingent cu totul, şi acestea sperăm să fie văzute şi considerate ca mesaj. Pentru aceasta ar trebui să examinăm ansamblul spiritualităţii ro­mâneşti – sarcină dificilă! – pe cel puţin câteva coordonate: metafizică, muzică, arte plastice, arhitectură, etică, politică. Toate acestea, pe drumuri specifice, conduc la o formulă. Iar formula e puternică, netă, de o marcată originalitate.

Revenind la ultima mea discuţie cu prof. Alf Lombard despre importanţa limbii române, d-sa îmi spunea chiar în această vară: „– O limbă cu puţini vorbitori? Cum asta! Limba română e vorbită de 20 de milioane de oameni!“… Am reflectat mult la această constatare externă… Engleza din secolul lui Shakespeare, mi-am spus mai apoi, nu era vorbită de 20 de milioane de oameni, ci de cu mult mai puţini.

 

România literară (An. VI, nr. 36/6 septembrie 1973)

 

PAUL ANGHEL

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: